Mari e Amuri

Arrivi a nù mumentu
chi ‘na vuci ti chiama
c’u tempu s’avvicina,
prima paria luntana.

È ‘a vuci di lu mari,
fa scrusciu n’ta mè vita…
d’idda mi fazzu cumannari,
finu c’arrivu a la “girata”!

Mari comu sali, lacrimi e duluri,
mari comu acqua, ossigginu e piaciri,
mari comu ‘na fimmina chi ti inchi d’amuri,
mari comu nu figghiu: chi beni chi ti vogghiu!

Ssittatu n’ta la spiaggia,
cu “iddu” ‘i facci a mia,
ci parru e ci raggiunu… e mi passa la raggia:
è tutta ‘na puisia!

N’chiana, scinni,
s’alluntana e mi veni vicinu,
sbrizzia e si chiania
comu lu chiantu e lu risu d’un cristianu.

Amicu mei è u mari
ma quantu e chi duluri
quannu supra ‘sta spiaggia
lassi lu to’ amuri.

Un baciu, ‘na lacrima, un fazzulettu:
ritorna, io t’aspettu!

E lu pinseri curri
‘o cauddu di lu lettu.

Amuri, io ti vogghiu,
non curru ma ‘u disiu
di stari accantu a tia
non cettu mi finiu!

Stari luntanu è duru
ma u tempu, pi’ l’amuri,
‘u canusciu e sugnu sicuru,
è megghiu d’un dutturi.

U’ cori mei parti, resta e torna,
cu iddu mi ‘nni vaiu
ma ‘u tempu, i misi, i iorna,
guarisciunu ogni guaiu.

E quannu abbrazzata a mia
mi stai pì salutari
dimmi ‘sta puisia…
“ti vogghiu accantu a mia… Amuri!”

di Lillo Centorrino

Print Friendly, PDF & Email